Vrea să deschidă teatru la Mănăstirea din Japca

Dorința măicuței Ariadna este de a deschide un teatru la Mănăstirea Înălțarea Domnului Japca, în care copiii să interpreteze scenete ortodoxe, cum ar fi „Nașterea Domnului”, la sărbătorile creștine.

Pasiunea Ariadnei pentru teatru nu este una întâmplătoare. De profesie este dramaturg și scenaristă. A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău și Colegiul de Arte „Nicolae Botgros” din Soroca – regie și dirijat coral. Din 2009 a intrat pe poarta Mănăstirii Japca și de atunci niciodată nu s-a mai gândit că s-ar putea întoarce în lume. „Tot ce mi-a dat Dumnezeu să învăț, îmi este de ajutor aici.”, spune ea.

Își amintește cu căldură în suflet de Soroca: „Este un oraș ca o familie”. O zice cu toată sinceritatea, deoarece a trecut prin grele încercări din care a învățat sensul vieții.

În iarna anului 1999, Tatiana Bujenco, așa cum era numele ei de atunci, studentă în anul trei la colegiu, a căzut de la fereastra camerei sale, aflată la etajul cinci. A vrut să întindă o cuvertură și frânghiuța s-a rupt. Nu ține minte nimic mai mult din acea zi.

„Dacă mi-aș aminti, nu aș mai avea curajul să urc acum pe culmi, la nivelul zborului de pasăre de la mănăstirea rupestră…

Mi s-a zis atunci că dacă aș fi căzut într-un oraș mare, nu aș fi avut șanse la vindecare, pentru că acolo oamenii sunt mai reci. Am căzut într-un oraș care-i ca o familie. În Soroca repede se răspândesc știrile și oamenii sar la nevoie. Tot ce am primit timp de o lună de zile în secția de reanimare, a fost donații. Primii bani au fost dați de la colegiu, cu organizarea directorului Petru Moisei, pentru că în ziua aceea, sub norocul meu, profesorii au primit salariul și studenții – bursa. Un mare suport de medicamente gratuite l-am primit de la farmacia „Tatiana”, țin bine minte, căci și eu eram Tatiana. Colegii transmiteau medicamentele ca pe o ștafetă, ca să ajungă mai repede.”

Tatiana a stat multe luni în spital. Își amintește cu exactitate data de 6 mai pentru că atunci a vizitat-o grupa de colegi. În momentele dinaintea accidentului îi veneau deseori cugetări de felul:

„Dacă aș cădea, Doamne, într-un accident, oare aș putea să-mi văd prietenii? Oare există prieteni adevărați sau nu… Dumnezeu mi-a arătat că există.” La 7 ani după accident a fost implantată proteza la șold. Operația a decurs bine, însă timp de 22 de ani mersul îi provoca dureri. Abia acum, în 2021, după intervenția făcută în februarie, a început să pășească fără baston.”.

„Nu eu am ales mănăstirea, ea m-a ales.” Pe când era studentă la academie, într-o bună zi a ridicat privirea spre un anunț. Se căutau coriști. A început activitatea într-o biserică din Chișinău, cu cântăreți de la Capela Corală „Doina”.

„Dumnezeu orânduiește lucrurile. Atunci când ți se dă binecuvântarea, le faci, chiar dacă nu ai descoperit în tine darurile acestea. Ele apar, de parcă au fost întotdeauna în inima ta. Eu niciodată nu m-am ocupat de albinărit. Dar acum muncesc ca un apicultor adevărat.”

Cu aparatul fotografic în mână, măicuța surprinde crâmpeie din viața monahală a așezământului de la Japca. Le așază ca pe un film: „Dacă mă absoarbe lucrul, muncesc și noaptea. „Dorim să deschidem o școală, așa cum a mai fost cândva la mănăstire. Vreau să-i învăț pe copii ceea ce m-a învățat profesorul Iurie Babii la Soroca. Era ca un părinte pentru noi și îl numeam „Tata”

S-ar putea ca visul ei să se împlinească într-o zi, căci de cele mai multe ori, lucrurile devin realitate după ce noi le gândim și sunt ascultate de Dumnezeu.

Ludmila TALMAZAN